Citeam cu pasiune Descartes şi parcursesem câteva capitole din cartea sa Texte fundamentale. Ideile clare şi distincte focalizau efortul filosofului şi aveau ca sursă gândirea, mijloc ce deţinea o autoritate puţin contestată de a produce cunoştinţe adevărate. Elogiul raţiunii era evident, iar rigoarea cu care îşi propunea anumite reguli de urmat părea impresionantă. Găseam în acea carte mai mult decât o filosofie – era o învăţătură…

Dintr-un soi de respect faţă de filosof, am încercat un exerciţiu de reevaluare a unor idei, pe care le adoptasem până atunci drept adevărate. Mă preocupa încă problema liberului arbitru pe fondul interacţiunii cu A. Schopenhauer, căruia nu voiam de fel să-i dau dreptate. Şi m-am gândit că era un moment potrivit…

În primul rând, am pornit de la faptul că, pentru a fi lege, doctrina liberului arbitru trebuie să se aplice tuturor oamenilor, deci trebuie să aibă o generalitate absolută, astfel încât să nu se găsească nici măcar un singur caz în care ea să nu fie valabilă. Un aspect l-am găsit mai puţin cercetat şi în acelaşi timp incitant: Primul om şi liberul arbitru.

Cartea I a Bibliei spune că Adam a fost pedepsit pentru că a încălcat porunca divină, iar teoria liberului arbitru plasează responsabilitatea în sfera umanului. Dacă teoria îşi rezervă dreptul generalităţii, atunci ea se aplică în cazul Primului om la fel ca tuturor. Deci, dacă Adam a fost pedepsit, înseamnă că a fost responsabil, căci potrivit celor argumentate mai sus, doar posesia capacităţii alegerii binelui sau răului putea întemeia finalitatea nefericită a acţiunii sale.

Prin urmare, dacă Primul om era însufleţit cu liber arbitru şi acesta însemna capacitatea de a alege responsabil între bine şi rău, cum se explică transformările ulterioare actului de păcat? Mai precis, dacă înaintea căderii, omul avea conştiinţa  binelui şi răului, neputând fi altfel, deoarece pedeapsa nu ar fi fost întemeiată, ce însemna Pomul cunoştinţei binelui şi răului? Un element important este acela că moartea însoţeşte ,,Pomul liberului arbitru”, pe când liberul arbitru iniţial nu-i aduce niciun prejudiciu. Nu putem nega conştiinţa alegerii deoarece invalidăm teoria dar nici nu putem presupune că acest Pom avea acelaşi înţeles cu liberul arbitru…

Putem formula în continuare câteva întrebări care să cuprindă mai precis viziunea noastră:

 

- Ce fel de bine şi rău poseda omul înainte de păcat şi ce fel de bine şi de rău a cunoscut în timpul căderii?

- De ce cunoscând binele şi răul iniţial omul era sortit veşniciei iar după cădere, morţii?

- Dacă binele şi răul convieţuiau conceptual în conştiinţa omului, spre ce cunoaştere a unui bine sau rău se îndreaptă el ulterior?

 

Singurul răspuns ce-mi părea verosimil era legat de natura binelui şi răului cunoscut. Iniţial, liberul arbitru, ţinea de aspectul conceptual, de învăţătură, era întipărit în conştiinţă ca principiu al binelui şi răului. Mă întorc la o afirmaţie pe care o găsisem în Scripturi şi care mă fascinase încă din copilărie: ,,Nu există om care să-l vadă pe Dumnezeu şi să trăiască.” Ea poate fi de asemenea un răspuns: deşi cunoştea binele şi răul în stare conceptuală, prin cădere, omul l-a cunoscut în stare personală. De ce era nevoie ca în Biblie să existe o astfel de afirmaţie, dacă niciunul din oameni nu-l poate vedea pe Dumnezeu? Cui se adresează această menţiune? Murim din multe alte motive, mai puţin acela că l-am văzut pe Dumnezeu. Poate a făcut-o Primul om…

 

 

Ca o scurtă recapitulare:

 

1. Omul nu putea fi pedepsit dacă nu era responsabil, adică dacă nu avea liber arbitru.

 

2. Liber arbitru = capacitatea de a deosebi răul de bine în cunoştinţă de cauză / Pomul cunoştinţei binelui şi răului.

 

3. Dacă liberul arbitru este alegerea între bine şi rău în cunoştinţă de cauză, ce înseamnă Pomul?

 

4. Între cele două stări de cunoaştere ale binelui şi răului există o deosebire de NATURĂ cel puţin din perspectiva finalităţii.

 

5. De ce binele iniţial căderii nu atrage după sine moartea pe când cel al Pomului da?

 

6. Dacă omul cunoştea binele conform teoriei liberului arbitru, ce fel de bine a cunoscut ulterior păcatului?

 

7. Mai există doar un singur tip de Bine posibil de cunoscut, dacă cel în formă conceptuală se cunoştea deja, anume cel în stare personală – Dumnezeu.