You are currently browsing the monthly archive for august 2011.
La început, Şoaptei îi crescuseră primele degete. Corzile formau un trup împreună, într-o nuntă din care lipseau preoţii şi miresele. Ea va fi doar, deşi totul se desfăşura ca şi când ar fi fost o logodnă. Deodată, Şoapta a întâlnit pământul şi, făcută glas, a coborât în geneze, ca dincolo de lume să ia formă. Întoarsă în sine, la umbra fiinţei, nu ştia că în adânc e… D u m i n i c ă. Se lepădase de margini şi trăia liturghia ca pe întrupare. Ea era un fel de cer şi un fel de mare, infern şi anotimp, aşteptare şi despărţire. La Răspântii îmi va fi fost soţie…
» citește online [răspântii - ioan petru șincai]
» cd » Ipostasuri .01 » Bat clopote .02 » Dumnezeu de lut .03 » Înviere .04 » Cuvânt necuvânt .05 » Silogism ontologic .06 » Chemare .07 » Coboară Doamne! .08
Ioan Petru Şincai - Răspântii
Descărcaţi [invitaţia] şi [fisa de inscriere]
“Societatea şi oamenii”
simpozion interjudeţean • 16 noiembrie 2011
Aviz IŞJ GORJ nr. 6840 / 09.08.2011
» Coordonatori: Prof. Daniel Murăriţa, Prof. Elena Găvan – JUDEŢUL GORJ • Prof. Gabriela Militaru – JUDEŢUL DOLJ • Prof. Maria Şchiopu – JUDEŢUL HUNEDOARA • Prof. Daniel Ionel Pătrăşincă – BUCUREŞTI » Consultant de specialitate: Prof. Dr. Ileana Velţan – JUDEŢUL GORJ » E-mail: socioumanegj@yahoo.com [sursa]
Colegiul Naţional “Spiru Haret” – Târgu Jiu
Asociaţia culturală Semn
Cui folosea zidirea Anei, se întreba pe bună dreptate Lucian Blaga. Diavolului nu, pentru că prin această jertfă se ridica un locaş de închinare şi nici lui Dumnezeu pentru că El nu acceptă sacrificii umane.
Introducerea sorţilor în alegerea personajului feminin cosmetizează laşitatea, exprimă nonvoinţa iar geniul pământean schilodit, meşterul, nu-şi poate asuma decizia decât printr-un artificiu de hazard. Ploaia cu spume este glasul neputinţei personificat, o scuză de interior, prin care, geniul arhitectural îşi justifică, cu mijloace externe, povara nealegerii.
În acest punct, similitudinea cu balada Mioriţa este sfidătoare. Ziditorul şi oierul se contopesc într-o simbioză nocivă, a neputinţei. Geniul pastoral şi cel arhitectural suferă cangrene ce pătrund adânc în ontologia culturii române.
Bântuit de hiperbole istorice, de glorificări sterile şi de figuri triste, poporul român, reuşeşte, în cele din urmă, un moment de adevărat sublim, prin naşterea literară a geniului metafizic.
Luceafărul este embrionul posibilităţii asumate a omului de a se pierde pe sine pentru un ideal. În Mioriţa nu avem de-a face cu un ideal iar în Monastirea Argeşului el presupune jertfa altcuiva. Sacrificiul ontologic este o depăşire fundamentală a lui „aleg să nu aleg” – atribut de veacuri al fiinţei româneşti. A da nemurirea în schimb pe-o sărutare, a alege umanul simplu, a te lepăda de tine până la întoarcerea spre clipele dintâi, când „izvorau lumine”, presupune o mişcare de regresie profundă către hotarele sinelui. Chiar dacă nu este o voinţă de putere (căci sunt refuzate oştirile sau alte puteri posibile), ci o voinţă de cădere, putem spune că, în mentalul literar românesc a apărut un „corp străin” – geniul metafizic, ce presupune o depăşire fericită a geniului pastoral şi arhitectural, supuse nonalegerii.
Cu abatere de la dialectica hegeliană, poezia română oferă un exemplu de trialectică a geniului în care sinteza (geniul metafizic) se întemeiază pe depăşirea celor două antiteze (geniul pastoral şi geniul arhitectural). [Articol apărut în Utopia]
16 noiembrie 2011 cnsh aviz IŞJ Gorj 6840 / 09.08.2011
