La început, Şoaptei îi crescuseră primele degete. Corzile formau un trup împreună, într-o nuntă din care lipseau preoţii şi miresele. Ea va fi doar, deşi totul se desfăşura ca şi când ar fi fost o logodnă. Deodată, Şoapta a întâlnit pământul şi, făcută glas, a coborât în geneze, ca dincolo de lume să ia formă. Întoarsă în sine, la umbra fiinţei, nu ştia că în adânc e… D u m i n i c ă. Se lepădase de margini şi trăia liturghia ca pe întrupare. Ea era un fel de cer şi un fel de mare, infern şi anotimp, aşteptare şi despărţire. La Răspântii îmi va fi fost soţie…

» citește online [răspântii - ioan petru șincai]

 » cd » Ipostasuri .01 » Bat clopote .02 » Dumnezeu de lut .03 » Înviere .04 » Cuvânt necuvânt .05 » Silogism ontologic .06 » Chemare .07 » Coboară Doamne! .08

Ioan Petru Şincai - Răspântii

Descărcaţi [invitaţia] şi [fisa de inscriere]

“Societatea şi oamenii”

simpozion interjudeţean • 16 noiembrie 2011

Aviz IŞJ GORJ nr. 6840 / 09.08.2011

» Coordonatori: Prof. Daniel Murăriţa, Prof. Elena Găvan – JUDEŢUL GORJ • Prof. Gabriela Militaru – JUDEŢUL DOLJ • Prof. Maria Şchiopu – JUDEŢUL HUNEDOARA • Prof. Daniel Ionel Pătrăşincă – BUCUREŞTI » Consultant de specialitate: Prof. Dr. Ileana Velţan – JUDEŢUL GORJ » E-mail: socioumanegj@yahoo.com [sursa]

Colegiul Naţional “Spiru Haret” – Târgu Jiu

Asociaţia culturală Semn

Introducerea sorţilor în alegerea personajului feminin cosmetizează laşitatea, exprimă nonvoinţa iar geniul pământean schilodit, meşterul, nu-şi poate asuma decizia decât printr-un artificiu de hazard. Ploaia cu spume este glasul neputinţei personificat, o scuză de interior, prin care, geniul arhitectural îşi justifică, cu mijloace externe, povara nealegerii.

În acest punct, similitudinea cu balada Mioriţa este sfidătoare. Ziditorul şi oierul se contopesc într-o simbioză nocivă, a neputinţei. Geniul pastoral şi cel arhitectural suferă cangrene ce pătrund adânc în ontologia culturii române.

Bântuit de hiperbole istorice, de glorificări sterile şi de figuri triste, poporul român,  reuşeşte, în cele din urmă, un moment de adevărat sublim, prin naşterea literară a geniului metafizic.

Luceafărul este embrionul posibilităţii asumate a omului de a se pierde pe sine pentru un ideal. În Mioriţa nu avem de-a face cu un ideal iar în Monastirea Argeşului el presupune jertfa altcuiva. Sacrificiul ontologic este o depăşire fundamentală a lui „aleg să nu aleg” – atribut de veacuri al fiinţei româneşti. A da nemurirea în schimb pe-o sărutare, a alege umanul simplu, a te lepăda de tine până la întoarcerea spre clipele dintâi, când „izvorau lumine”, presupune o mişcare de regresie profundă către hotarele sinelui. Chiar dacă nu este o voinţă de putere (căci sunt refuzate oştirile sau alte puteri posibile), ci o voinţă de cădere, putem spune că, în mentalul literar românesc a apărut un „corp străin” – geniul metafizic, ce presupune o depăşire fericită a geniului pastoral şi arhitectural, supuse nonalegerii.

                Cu abatere de la dialectica hegeliană, poezia română oferă un exemplu de trialectică a geniului în care sinteza (geniul metafizic) se întemeiază pe depăşirea celor două antiteze (geniul pastoral şi geniul arhitectural). [Articol apărut în Utopia]

Dintr-un soi de respect faţă de filosof, am încercat un exerciţiu de reevaluare a unor idei, pe care le adoptasem până atunci drept adevărate. Mă preocupa încă problema liberului arbitru pe fondul interacţiunii cu A. Schopenhauer, căruia nu voiam de fel să-i dau dreptate. Şi m-am gândit că era un moment potrivit…

În primul rând, am pornit de la faptul că, pentru a fi lege, doctrina liberului arbitru trebuie să se aplice tuturor oamenilor, deci trebuie să aibă o generalitate absolută, astfel încât să nu se găsească nici măcar un singur caz în care ea să nu fie valabilă. Un aspect l-am găsit mai puţin cercetat şi în acelaşi timp incitant: Primul om şi liberul arbitru.

Cartea I a Bibliei spune că Adam a fost pedepsit pentru că a încălcat porunca divină, iar teoria liberului arbitru plasează responsabilitatea în sfera umanului. Dacă teoria îşi rezervă dreptul generalităţii, atunci ea se aplică în cazul Primului om la fel ca tuturor. Deci, dacă Adam a fost pedepsit, înseamnă că a fost responsabil, căci potrivit celor argumentate mai sus, doar posesia capacităţii alegerii binelui sau răului putea întemeia finalitatea nefericită a acţiunii sale.

Prin urmare, dacă Primul om era însufleţit cu liber arbitru şi acesta însemna capacitatea de a alege responsabil între bine şi rău, cum se explică transformările ulterioare actului de păcat? Mai precis, dacă înaintea căderii, omul avea conştiinţa  binelui şi răului, neputând fi altfel, deoarece pedeapsa nu ar fi fost întemeiată, ce însemna Pomul cunoştinţei binelui şi răului? Un element important este acela că moartea însoţeşte ,,Pomul liberului arbitru”, pe când liberul arbitru iniţial nu-i aduce niciun prejudiciu. Nu putem nega conştiinţa alegerii deoarece invalidăm teoria dar nici nu putem presupune că acest Pom avea acelaşi înţeles cu liberul arbitru…

Putem formula în continuare câteva întrebări care să cuprindă mai precis viziunea noastră:

- Ce fel de bine şi rău poseda omul înainte de păcat şi ce fel de bine şi de rău a cunoscut în timpul căderii?

- De ce cunoscând binele şi răul iniţial omul era sortit veşniciei iar după cădere, morţii?

- Dacă binele şi răul convieţuiau conceptual în conştiinţa omului, spre ce cunoaştere a unui bine sau rău se îndreaptă el ulterior?

Singurul răspuns ce-mi părea verosimil era legat de natura binelui şi răului cunoscut. Iniţial, liberul arbitru, ţinea de aspectul conceptual, de învăţătură, era întipărit în conştiinţă ca principiu al binelui şi răului. Mă întorc la o afirmaţie pe care o găsisem în Scripturi şi care mă fascinase încă din copilărie: ,,Nu există om care să-l vadă pe Dumnezeu şi să trăiască.” Ea poate fi de asemenea un răspuns: deşi cunoştea binele şi răul în stare conceptuală, prin cădere, omul l-a cunoscut în stare personală. De ce era nevoie ca în Biblie să existe o astfel de afirmaţie, dacă niciunul din oameni nu-l poate vedea pe Dumnezeu? Cui se adresează această menţiune? Murim din multe alte motive, mai puţin acela că l-am văzut pe Dumnezeu. Poate a făcut-o Primul om…

Ca o scurtă recapitulare:

1. Omul nu putea fi pedepsit dacă nu era responsabil, adică dacă nu avea liber arbitru.

2. Liber arbitru = capacitatea de a deosebi răul de bine în cunoştinţă de cauză / Pomul cunoştinţei binelui şi răului.

3. Dacă liberul arbitru este alegerea între bine şi rău în cunoştinţă de cauză, ce înseamnă Pomul?

4. Între cele două stări de cunoaştere ale binelui şi răului există o deosebire de NATURĂ cel puţin din perspectiva finalităţii.

5. De ce binele iniţial căderii nu atrage după sine moartea pe când cel al Pomului da?

6. Dacă omul cunoştea binele conform teoriei liberului arbitru, ce fel de bine a cunoscut ulterior păcatului?

7. Mai există doar un singur tip de Bine posibil de cunoscut, dacă cel în formă conceptuală se cunoştea deja, anume cel în stare personală – Dumnezeu.

» Glasul Pământului, 2006, Zoom Studio.

01. Delir // 02. Glasul Pământului // 03. Despărţire // 04. Şi clopote bat // 05. Infern // 06. Sărutul şi umbra // 07. Fiori de lumină // 08. Metastază

_________________________________________

Bântuit de narcotice tristeţi, Ioan Petru Şincai forţează superlativul singurătăţii în încercarea acordării unei noi şanse, în primul rând sieşi, în contextul prozaicelor întâmplări cotidiene. Nu cade în mrejele deznădăjduirii deşi Glasul Pământului nu se poate regăsi decât la limita, limita unui accent sentimental devenit agresiv prin tonalităţile prelungit-grave, sobre, înfiorătoare adeseori. Între psihedelism şi o tristeţe manifestă, recurgerea la diverse simboluri romantice potenţează nuanţele nocturne, tulburate prin trăiri voalate în ploi, mări, clopote, cruci, morţi, dumnezei spectatori, patimi, vise, şoapte. Toate sunt înlănţuite în cadenţe, în sincope ce sugerează invariabil o cădere din prezentul insuficient în amintiri ideatice sau, în proiectate idealuri ce vor să fie, ce ar putea să fie. Cantautorul îşi amplifică astfel perceperea propriei subiectivităţi, glosând armonic în interiorul singularităţii proprii. E un labirint întreaga simţire! Explorarea acestor sinusoide intrinseci, exploatarea contrastelor nefiind decât o chemare la redescoperirea lirismului iubirii, lirismului banalului şi totodată a mirabilului fapt de a fi. Continuându-şi drumul, Ioan Petru Şincai, îşi înscrie gestul într-un proiect îndrăzneţ, conştientizându-şi pasul făcut…înainte. Dan Tristian

» Şoaptele Mâinii Drepte, 2003, Oltenia Star Music Production.

01. Amintiri de toamnă // 02. Flori de gheaţă şi-un colind //03. Creste // 04. Tomnatica umbră //05. Şi tu erai… // 06. La ferestre // 07. Legământ  // 08. Noi, nespus  // 09. Mugur de lumină // 10. Aduceri aminte